Hai pe munte. Ne vom distra.

Hai pe munte. Ne vom distra.

Hai pe munte. Ne vom distra.

Așa mi-au zis. Mi-au spus că ne vom relaxa, că vom avea cel mai liniștit week-end din ultima perioadă. Au avut dreptate, dar doar în anumite privințe. Care privințe? Cele în care au menționat că este week-end :)).

Cum altfel să se petreacă un week-end departe de casă dacă nu la munte? Eh, se putea și prin alte părți dar noi am ales ceva diferit de clasicul film de sâmbătă, masa în familie etc. Sâmbăta a fost frumoasă până la ora 7, când ceasul a făcut  țrrrrrr, trezirea. Și cum credeți că m-am trezit? Cu o mare poftă de aventură, de cunoaștere, de explorare, de ….supraviețuire. Mă simțeam ca și cum aveam să descopăr o altă parte din lume. Nu judecați. Am mai fost pe munte, dar parcă acum era diferit de urcatul pe un deal, acela de lângă casă.

Ne-am urcat în mașină și cu harta în mână (harta pe care o găsisem pe Google Maps, pe telefon, desigur) am pornit spre Hațeg, iar apoi puțin mai departe, Sarmizegetusa, și imediat la 30 de minute, Râușor din județul Hunedoara. De la Râușor începea practic distracția, iar eu abia așteptam. De fapt, nici nu știu ce mă aștepta acolo…dar cam așa arăta sătucul acesta de munte din Parcul Național Retezat.

img_20170708_115038
img_20170708_121429

Pot să spun că am fost „hipnotizată” de aerul curat pe care plămânii mei l-au remarcat imediat, iar venind din oraș direct aici, în inima munților, clar se observă diferența. Am lăsat mașina pe undeva pe acolo, pe un drum și i-am spus să ne aștepte cuminte până ne vom întoarce, apoi cu pași de curajoși am înaintat spre munte care ne aștepta frumos, undeva în spate…depaaaarte. Atât de departe, încât nu l-am văzut din locul din care plecasem.

Buun, cam așa arăta harta. Ah, 1870 m alt., imediat o să urcăm, mai ales că traseul era de 3-4 h dus, iar noi l-am făcut în 9h dus-întors.

Era ora 12 , sigur ne întoarceam până apune soarele, am zis. Și ne-am întors, fix atunci când a apus, ca niște oameni cuminți*.

rtrt

Și am început. Eram cu toții entuziasmați de ceea ce urma să facem. Pădurea ne tot atrăgea, să mergem tot mai în față, să vedem ce ne rezervă. Cu ghiozdanele în spate înaintam și știam că trebuie să ajungem la un lac, lac ce avea să fie mijlocul excursiei.  (Lacul Ștevia – lac glaciar situat la o altitudine de 2070 m. Are o suprafață de 0,70 hectare și o adâncime maximă de zece metri).  

Pauză. Normal că pauzele lungi și dese, cheia marilor succese. Am aplicat și noi regula asta, doar nu era să nu respectăm ceea ce spunea un vechi proverb german. Mai cu opriri de 5 minute, mai cu mers de alte câteva minute am ajuns la primul panou care ne îndreptă spre Lac. Bine, bine, dar unde e lacul. A trecut doar 1 h iar noi ne simțeam ca și cum mersesem vreo 3. Păi vino tu din vârful patului și pune-te pe urcat de munți. Așa, pentru prima dată. Unic.

img_20170708_140629

Când am ieșit din pădure, pe care credeam că  nu o vom traversa niciodată, am dat de minunatul peisaj pe care îl puteți observa în poza de mai sus. Ca din povești scos. Un râu cu o apă incredibil de rece și incredibil de limpede în partea dreaptă și multă vegetație în stânga, multăăăăă. Eram curioși dacă o să vedem vârful de aici. Nu l-am văzut. Nu încă. Era prea devreme, bineînțeles că trebuia să mai mergem pe potecuța plină de roci și pe alocuri nămol. Normal că era prea ușor să ajungem așa de repede, fără nici un chin, fără nici o pauză.

Aici e apa. Dar cum spuneam – limpede, că de rece nu ai cum să o simți, degeaba îți mai spun eu.

img_20170708_140638

Priveliștea aceasta o lăsasem în spate și trecuseră aproximativ 2 ore. Eram tare mândri că ajunsesem până aici și la fiecare pas (aproape fiecare) tot ne minunam de pădure, de aerul curat și rece, de liniște…dar mai ales de faptul că eram „pierduți în nicăieri”.

img_20170708_143557

Suntem așa de mici, într-o lume așa de mare.

img_20170708_143606 img_20170708_143609Când mă uitam în față și vedeam munții mi se părea că sunt atât de aproape încât în doi pași ajung la ei, iar rocile păreau așa de ușor de urcat. Păreau. Nu m-aș fi gândit că o să pot să le urc, ce-i drept, am avut noroc și de o vreme plăcută, fără umezeală, și chiar dacă plouase noaptea trecută, soarele uscase tot. Mulțumesc soare. img_20170708_143640

img_20170708_145943 img_20170708_145949 img_20170708_145946

Ah, uite și Lacul. După încă un semn care ne indica faptul că vom ajunge în curând, am apucat să îl vedem de la distanță doar. Ca să ajungem la el era un alt traseu și ne abăteam puțin din traseul către vârf. Dar a fost frumos și de la distanță, nu? img_20170708_155209-1Aia-i, am ajuns. Sau nu :)) asta am crezut noi când am văzut un semn acolo, undeva departe. Era doar o amăgire. Mică, dar era. Nu mai puteam să urcăm. Ne opream din ce în ce mai des și am ajuns la un moment dat să ne dăm bătuți. Gata, nu mai urcăm, ne oprim fix aici când vedem vârful, dar îl atingem doar cu privirea.

Păi asta e treabă? Renunțăm noi după un traseu așa de interesant? După o aventură ca asta, care ne-a lăsat muți? În nici un caz, nu noi, nu acum.

Noroc sau nu, aici ne-am întâlnit cu un grup care se întorcea de pe minunatul Vârf Retezat. Era ora 16. I-am întrebat cam cât mai durează până sus și dacă avem timp să ne și întoarcem până apune soarele. O doamnă drăguță ne-a spus că o să mai facem undeva la 1 h, deci am avea timp de întorcere, dar să știm însă că este mai abrupt și să fim atenți. Vrrummm, hai să o facem și pe asta.

img_20170708_160333

Da păi și cum credeți că mă simțeam? Picioarele mele erau „leșinate” de-a dreptul. Inima îmi bătea ca și a unui pui de găină și abia respiram. Când era un vânt puternic de mă lua pe sus, când atât de cald încât îți venea să stai la bronzat. Am făcut și asta puțin, în cadrul unei pauze scurte. Și, Doamne, cât de bine a fost să stai în liniște, acea liniște care te sperie la un moment dat, iar soarele să îți bată în față.

Avea dreptate acea domnă. Chiar a fost mai abrupt, iar rocile erau destul de ascuțite. Iar peisajul? De nedescris că oricum nu am cuvintele potrivite, așa că cel mai bine îți iei și tu rucsacul în spate și te duci să vezi*. Tot ca să rămâi fără cuvinte.

Iar eu….ei bine, așa arăta un om fericit, și obosit, și iar fericit. Am primit recompensa, un măr mâncat cu așa priveliște. Parcă mă simt mai sănătoasă.

img_20170708_172520img_20170708_172214

Știu că pare dubios să vezi un om zâmbind nebunesc și bucurându-se de un lucru așa mic, dar pentru mine a fost un seniment frumos să ajung acolo, sus. Pot să spun doar că pozele de pe Facebook pur și simplu nu descriu și sentimentul, doar îți arată o imagine pe care o interpretezi tu cum vrei.

img_20170708_210604

Ca și concluzie, dacă ai timp, mergi să faci asta. Chiar merită. Dragii mei, am reușit să facem asta împreună, iar tot ce pot să spun este că vă iubesc și la 2485 m.

Am cucerit Vf. Retezat. Oare să îl trecem și in CV? :)))


img_20170708_171108   Până data viitoare. 

*Eh, nu am rămas în vârf, bineînțels că am coborât. Cu soarele în față și cu mai puțină energie… pentru că picioarele nu mai aveau forță, iar noi nu mai aveam răbdare să ajungem înapoi. Urcarea ca urcarea, dar coborârea te distruge la propriu. Să nu uit de febra de a doua zi și de durerea de la genunchi care nu mai suportau încă un pas. dar a  m e r i t a t  fiecare secundă petrecută acolo. 

Pick one.
0

Related Post

About rammone

Page with Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Read previous post:
Some get fat, some get fit. One letter, opposite lifestyles.

Uite cam așa am început ziua de ieri. Cu asta în cap. Ceea ce m-a făcut să ajung la ideea...

Close