De la fereastra copilăriei, o poveste din 2018

De la fereastra copilăriei, o poveste din 2018

 

 

„Bunicul este un om cu argint în păr și aur în inimă.”   Anonim

 

Despre bunici cred că poți să scrii un roman. Un roman atât de lung încât ar putea să fie citit și de nepoții nepoților tăi, sau poate chiar mai departe de atât dacă ai gijă. Bunicii sunt oglinda ascunsă de praf a vieții tale, sau acele persoane care au fost alături de tine încă din clipa în care te-ai născut. Eu nu am scris chiar un roman, dar o să fie ceva de citit, așa că ai nevoie de o scurtă pauză pentru asta. La sfârșit poate o să rămâi cu ceva sentimente. O să vezi despre ce vorbesc.


Ce faci atunci când nu faci?

 

Îți mai vine așa, uneori, să mergi să îi vizitezi fără să îi anunți. Ca să fie surpriza și mai mare. Cam asta am făcut și eu acum, să văd cum reacționează (nu că nu aș fi știut deja, dar m-am făcut că am uitat senzația). Trenul m-a dus la ei.  Și ce să faci în tren 7  ore? Te apuci să mai scrii câte ceva, printre altele.

 

Eu am o întrebare: tu de câte ori mergi la buncii tăi? Ei bine, fie că mergi des sau nu (eu aș zice să mergi cât mai des pentru că sănătatea bunicilor tăi nu mai este ca și atunci când erau tineri), ei mereu, dar mereu o să aibă entuziasmul acela când o să te vadă. Când spun entuziasm, mă refer la acele lacrimi de fericire, acele zâmbete largi și sincere, acele brațe larg deshise pentru a te cuprinde în ele cu o căldură intensă. Cel puțin la mine mereu se întâmplă așa, iar dacă nu te regăsești în aceste rânduri, sunt mai mult decât sigură că atunci când vei aveai copii, respectiv nepoți, vei simți pe propria piele toate aceste sentimente despre care vorbesc. Dar sunt sigură că deja le-ai simțit, ce să mai vorbim… .

O scurtă poveste 

Îmi amintesc și acum momentele în care știau că trebuie să ajung la ei. De data asta mi-am zis să nu mai urmez clasicul meu curs, să îi anunț că merg, iar ei să îmi pregătească tot ce au mai bun, ci să le fac o micuță surpriză. Știam că mereu Maia mă aștepta la poartă cu zâmbetul pe buze, iar cu cât mă apropiam mai mult, cu atât mai repede lacrimile ajungeau pe fața ei plină de dragoste, era de nedescris asta. Îmi amintesc acea căldură din brațele ei și cum urma să îmi zică: „bine ai ajuns, fetița mea”. Mai apoi, când ajungeam în cameră, Taia era și el în picioare, gata să mă îmbrațișeze cu brațele lui puternice. Este un sentiment frumos acel moment, ca și cum totul dispare din jur.

Acum se pare că a fost mai mult de atât. Au rămas complet uimiți când m-au văzut în cameră la ei. Bineînțeles, tot cu aceleași emoții, ba chiar mai mari acum.

Mereu masa este un prilej de fericire pentru mine, dar și pentru ei. Dacă înainte mă întrebau cu o zi înainte de a ajunge ce aș vrea să mănânc (pentru că știi și tu că bunicii vor să își răsfețe nepoțeii cu cele mai bune mâncăruri), de data asta nu au mai apucat să facă asta și ghici ce am găsit? Fix mâncarea mea preferată, adică ciorbă acră cu leuștean. Mmm, o știi, nu? Mai aveam eu un fel de mâncare preferat: pui cu cartofi la cuptor, dar numai în acea oală de pământ care îi dădea un gust extraordinar mâncării și bineînțeles, toate acestea alături de pâinea miraculoasă făcută de mâinile dragei mele. Acum nu am găsit-o :(. Poate data viitoare am noroc.

De mult trecute…

Despre bunici poți să spui multe povești. Și știu că și tu ai câteva ascunse pe care le mai povestești uneori prietenilor…sau chiar copiilor, asta depinde cât de departe ai ajuns. Eu am câteva povestioare pe care aș vrea să le împărtășesc și cu tine.

……

Îmi amintesc acea dimineță rece în care a venit în cameră să vadă dacă m-am trezit și m-a întrebat dacă am dormit bine. Apoi, în timp ce mă uitam la desene, mi-a adus un pahar cu lapte și gogoși cu dulceață (vorbind de gogoși, cred că de atunci e pofta așa de mare pentru ele). Mi-a spus că are o surpriză pentru mine. Eu speram să îmi spună că mergem pe undeva, știa că îmi plac plimbările. Spre mirarea mea, nu a fost chiar așa. Ci a fost ceva și mai mult de atât. Bineînțeles că nu am mai putut să mănânc liniștită pentru că știam că mă așteaptă ceva, și știi prea bine care e sentimentul pe care îl dobândești atunci când știi că cineva îți face o surpriză. Dintr-o dată mă strigă.

– Ramonica, hai îți arate Maia ceva frumos! (Aveam vreo 7 ani din câte îmi aduc eu bine aminte când s-a întâmplat asta).

– Ce e? Ce e? Vreau să văd. Așa-i că mergem la Dunăre? Spune-mi că da, te rog! (Bunicii mei stau la câțiva km de Dunăre și în fiecare vară mergeam acolo).

– De data asta nu o să mergem, dar dacă o să vezi ce ți-am pregătit sunt sigură că o să mă rog eu de tine să mergem la Dunăre.Dunarea

– Mă bucur. Hai, arată-mi!

Și am ieșit imediat din casă

Mă uitam în jurul meu și parcă presimțeam că e ceva ce îmi doream de mult timp. Când mă uit către bătrânul nuc, ce să vezi? Era o hintă. Acea hintă pe care mi-o doream de mult timp și pe care o văzusem la alt vecin. Nu știu care a fost experiența ta legată de asta, însă pentru mine a ocupat locul fruntaș în rândul dorințelor. Hinta arăta exact cum mi-o imaginam, așa cum văzusem eu în filme. O roată de cauciuc legată de o creangă groasă de nuc. Din acea zi, acolo mă găseau mereu.

Mă fascina aerul care îmi trecea printre firele de păr, lumina care străpungea crengile nucului și ajungea pe fața mea făcându-mă să închid ochii și să mă las condusă de ea. Mă amețea, într-un fel, viteza pe care o atingeam uneori, însă asta nu mă făcea să mă opresc. Și cum toate au un final, s-a întâmplat și nefericirea de a…se rupe! Și hai cu plânsul, supără-te, spune că nu mai vrei nimic…știi despre ce vorbesc, mofturi de copil. Dar toate astea nu țineau mult pentru că Taia mă făcea mereu să râd cu glumele și poveștile lui și uitam rapid motivul pentru care plângeam.

Îmi povesteau cum m-au învățat să scriu prima dată, cum am învățat să număr, toate chiar înainte de a merge la școală. Ei m-au crescut o perioadă din copilăria mea, și tot ei m-au și învățat multe lucruri, printre care…să scriu o scrisoare.
Pe vremea aceea „se vorbea” prin scrisori, iar eu cum am crescut între timp și am plecat de la ei (că doar trebuia să încep și eu grădinița, ca orice copil), fiind la peste 200 km distanță de ei, nu puteam să îi văd chiar așa des. Așa că mai mereu le scriam. Știu că îmi plăcea mult să le scriu (și cu ajutorul mamei, că deh, nu eram așa pricepută pe atunci)…și le povesteam despre întâmplări amuzante și despre ce făceam eu zilnic. Mai apoi le-am scris și poezii…care știu că sunt ascunse într-un dulap prăfuit și în ziua de astăzi.

Îl știu pe bunicul care mă învăța cum să dau cu mătura, spunându-mi că trebuie să știu să fac absolut orice pentru că nu se știe unde ajung sau peste cine dau. Recunosc, nu îmi plăcea mai deloc să ascult de el, dar știam că pe el îl încânta să îmi vadă mânuțele că nu stau o clipă. Îl făcea să se simtă împlinit că m-a învățat ceva. A avut dreptate, mi-a fost de folos să știu tot ce mi-a spus.

După ce terminam cu învățatul, după-amiaza, era mereu vremea pentru mers la câmp, pentru că animalele aveau nevoie de hrană, și eu de o plimbare. Atunci căruța era pregătită pentru o călătorie, iar eu eram mai mult decât nerăbdătoare. Știam că urmau câteva ore departe de locul în care stăteam, știam că urma să văd un câmp imens și fără niciun deal, știam că urma să fluierăm și să spunem povești. Alteori, rămâneam în cameră cu bunica și ne apucam de cusut. Și cam asta am făcut și acum. Îmi plăceau toate astea și de multe ori le duc dorul…

cusatura

Se întâmplă uneori

Bunicii ajung să își iubească nepoții mai mult decât propriii copii. Iar nepoții învață de la bunici cele mai ascunse taine ale vieții. De la bunicul meu am învățat să fiu puternică, să lupt pentru a ajunge acolo unde îmi doresc, să îmi spun punctul de vedere, să citsc și să învăț cât de mult pot și tot ce prind, orice. De la bunica, pe de altă parte, am învățat să iubesc lumea, să nu rănesc pe nimeni și să fiu mereu iertătoare și bună la suflet.

Știu că îmi place să îi vizitez și să stau cu săptămânile la ei, însă mereu apare un moment extrem de dureros – despărțirea de ei. Nu știu când o să îi revăd și dacă o să îi mai revăd. Acele îmbrățișări, priviri și cuvinte ultime îmi rămân în minte mult timp. Îmi place asta pentru că este ca și cum ar fi alături de mine pentru o lungă perioadă.

Orice perioadă din viață, într-un fel sau altul, ne duce cu gândul la ei.  Fie că este așa sau nu, avem multe amintiri legate de copilărie, indiferent de locul în care bunicii sunt acum. Aceste amintiri sunt poate printre cele mai frumoase amintiri pe care le are un om.

Eu mă consider acum o nepoțică norocoasă pentru că am în brațele cui să alerg. Încă am genunchii bunicului pe care să pot sta, încă am îmbrățișarea caldă a bunicii…și le mulțumesc pentru că mă iubesc necondiționat. Ar mai fi atâtea de spus despre ei…și atâtea de povestit…

Vreau să îți spun ceva:
Nepot și nepoată – ascultă-ți mereu bunicii atunci când îți povestesc câte ceva. Nu îi grăbi și nu îi face să se simtă triști. Spune-le că ii iubești și vizitează-i cât de des poți, pentru că o să vină o zi în care îți vei mai dori să asculți un om bătrân și înțelept, însă nu vei mai avea pe cine.
Pick one.
0

Related Post

About rammone

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

Îți place? Dă-i un share! :D

Read previous post:
justin timberlake
Azi e miercuri [3]

Bau! Azi e miercuri! Am vrut să îți reamintesc asta și ție, cel/cea care mă citești. Cât de frumos! Acasă...

Close